Standardul de Aur/Etalonul Aur

Scurtă istorie a aurului

Sistemul monetar în care aurul a fost considerat ca etalon pentru monedele ce se aflau în circulație a fost baza sistemului monetar internațional între anii 1870 și 1920.

Mulți consideră că și în perioada de la sfârșitul anilor 1920 până în 1932 și în cea de aplicare a sistemului Bretton Woods ar fi fost aplicabil standardul de aur.

În istorie etalonul de argint și bimetalismul au fost mai comune comparativ cu etalonul de aur.

Trecerea la un standard de aur s-a făcut într-un context unic.

În primul rând s-a bazat pe capacitatea de relaționare dintre diferiții actori care făceau negoț și pe deciziile luate anterior de către aceștia.

Aceste decizii sunt văzute ca fiind accidentale pentru că nu a fost luate cu scopul de a impune un standard de aur.

Rolul lui Sir Isaac Newton

Acest lanț de decizii luate au început cu Sir Isaac Newton. Da, aceeași persoană care a descoperit forța gravitațională.

Ei bine, începând cu anul 1696, Sir Isaac Newton a fost numit drept administrator al Monetăriei Regale a Marii Britanii. În 1699, după moartea lui Thomas Neale, Maestrul Monetăriei Regale, Sir Isaac Newton, a ocupat această poziție.

Acesta a rămas în această poziție timp de 30 ani, până la moartea sa.

În anul 1701, după ce a fost numit ca Maestru al Monetăriei Regale s-a retras din activitățile ce le presta la Universitatea din Cambridge pentru a se dedica exclusiv noi sale slujbe.

Acesta și-a fundamentat mandatul obținut în 1699 pentru a lupta împotriva falsificatorilor și cliperilor.

Majoritatea știm ce sunt falsificatorii și cunoaștem ce presupune cuvântul. Respectiv, în cazul de față vorbim despre persoane care falsificau monedele emise de Monetăria Regală și le puneau în circulație pe cele false.

În cazul cliperilor, cuvânt ce nu există în limba română, situația este diferită. Acesta provine din cuvântul „clippers” care s-ar traduce aproximativ ca fiind mașină de tuns/clește/foarfece.

Ei bine, ce făceau acele persoane pe care le denumesc ca fiind cliperi?

Aceștia foloseau diferite metode prin care extrăgeau metalul prețios(fie el aur sau argint) din monedele emise de Monetăria Regală.

Una dintre metode era cea de tăiere a monezii pe lateral de-a lungul circumferinței, astfel preluându-se materialul prețios. (exemplu mai jos)

Cealaltă metodă pe care o foloseau era cea de „transpirare”. În acest caz ei puneau mai multe monezi într-o pungă și o scuturau. În urma acestei activități, monezile se ciocneau una de alta și lăsau urme mici de praf în pungă. Ei colectau acest praf de argint/aur.(exemplu mai jos)

O a treia metodă folosită, dar mai rar, era cea de „astupare”. Aceasta era și cea mai complexă și dificilă dintre toate, fiindcă se făcea o gaură în mijlocul monedei prețioase, metalul extras era păstrat, iar gaura era astupată cu un metal mai ieftin.

Aceasta mai implica și tăierea monezii în două și părți din metal erau extrase din interior. După această operație, metalul lipsă era înlocuit cu altul mai ieftin și cele două bucăți erau din nou sudate în moneda anterioară.

Metodele folosite de falsificatori și cliperi duceau inevitabil la devalorizarea banilor.

După ce a făcut un audit al Mării Recuperări din 1696, Newton a estimat că aproximativ 20% din monezi erau contrafăcute.

Pentru cititori, Marea Recuperare din 1696 a fost un eveniment în Marea Britanie, prin care regele de la acea vreme, William al treilea, a înlocuit toate monezile uzate bătute anterior. Pe scurt, a avut loc o înlocuire a lor.

În perioada aceea, falsificarea de bani era tratată drept înaltă trădare. Această abatere era pedepsită prin spânzurare, izolare și hăcuire(căutați termenul în dicționar, e ceva violent).

În pofida pedepselor crâncene, unii oameni considerau riscurile asociate acestei activități ca fiind rentabile și astfel și le asumau.

Newton și-a exercitat mandatul cu diligență încă de când și-a început serviciul la Monetăria Regală.

Numai în perioada dintre iunie 1698 și Crăciun 1699, Newton a efectuat un număr de 100 de anchete cu martori, suspecți și informatori, în urma cărora 28 de falsificatori au fost condamnați.

Aceste actiități au fost întreprinse chiar de el, prin efectuarea de investigații sub acoperire în tavernele și barurile din regat și a adunat el însuși probe.

De-a lungul carierei sale de la Monetăria Regală, cel mai important moment legat de Standardul de Aur constă în faptul că în anul 1717 în calitate sa de Maestru a stabilit o rată de schimbare dintre monezile de aur și argint prea mică.

Rata de interschimbabilitate era de 1 gram de aur = 15,2 grame de argint. Acest lucru a dus inevitabil la ieșirea din circulație a monedelor de argint.

Problemele vizavi de monedele de aur și faptul că acestea erau falsificate erau existente încă din anul 800. În acel an fusese introdus standardul de argint în Marea Britanie.

Eu fac această mențiune ca să indic faptul că aceste probleme sunt vechi de secole. Iar acest lucru este existent și în ziua de azi și va trebui memorat, deoarece voi apela la acest fapt în viitoarele mele referințe cu privire la devalorizarea banilor.

Undeva până în anul 1850 doar Britania și unele din coloniile sale foloseau standardul de aur. În paralel, majoritatea celorlalte țări foloseau standardul de argint.

Totodată, au existat două țări importante care mențineau standardul bimetalic și anume Franța și Statele Unite. Rata de interschimbabilitate dintre argint/aur în cele două țări era undeva la 15,5.

Totul s-a schimbat în urma unor Goane după aur.

În anul 1849 a avut loc o Goană după aur în California și în anul 1851 o altă Goană după aur în Australia.

Aceste două evenimente au dus la o creștere considerabilă a cantității de aur existente în lume. Iar prin această creștere a cantității de aur în întreaga lume s-a creat o problemă vizavi de oferta de aur și cererea de aur.

În primul rând, au fost bătute mult mai multe monede din aur în toate statele ce foloseau monede din aur.

În al doilea rând, acel raport de 15,5 dintre argint/aur a coborât.

Din aceste două considerente folosirea argintului nu mai era rentabilă si de aici atât Franța, cât și Statele Unite au trecut la Standardul de Aur.

Prin adoptarea acestui standard, Franța și Britania au devenit principalele puteri financiare și industriale ale lumii în secolul al 19-lea. În spatele acestora se afla ca putere emergentă Statele Unite.

Toate țările care au trecut la acest standard au văzut beneficiile adoptării și i-au oferit un impuls acestuia. Astfel, el a fost adoptat la scară tot mai largă odată cu trecerea timpului.

În perioada ce a urmat tot mai multe țări au adoptat acest standard prin diferite rapoarte dintre argint/aur în diferiți ani. Și anume monedele naționale la acea dată:

1816, Imperiul Britanic: o liră: de la 111,37 g argint la 7,32238 g aur; raport 15,21.

1873, Imperiul German: un taler nord-german sau 13⁄4 gulden sud-german de 16,67 g argint, convertit în 3 mărci de aur germane de 3/2,79 = 1,0753 g aur; raport 15,5.

1873, francul Uniunii Monetare Latine: de la 4,5 g argint la 9/31 = 0,29032 g aur; raport 15,5.

1873, dolarul american, prin Actul monedei din 1873: de la 24,0566 g argint la 1,50463 g aur; raport 15,99.

1875, Uniunea Monetară Scandinavă: specie Rigsdaler de 25,28 g argint, convertită în 4 coroane (sau coroane) de 4/2,48 = 1,6129 g aur; raport 15,67.

1875, Olanda: guldenul olandez de la 9,45 g argint la 0,6048 g aur; raport 15.625.

1881, Imperiul Otoman: lira otomană de la 99,8292 g argint la 6,61519 g aur; raport 15,09.

1892, Austro-Ungaria: florinul austro-ungar de 11,11 g argint, convertit în două coroane austro-ungare de 2/3,28 = 0,60976 g aur; raport 18,22

1897, Imperiul Rus: rubla de la 18 g argint la 0,7742 g aur; raport 23,25.

Beneficiile după adoptarea acestui standard nu au întârziat să se arate.

Prin adoptarea și menținerea unui aranjament monetar singular la un nivel tot mai extins, mediul internațional a încurajat și permis comerțul și investițiile internaționale prin stabilizarea relațiilor internaționale.

Totodată, acest lucru a permis și facilitarea împrumuturilor externe dintre țări. Singurele țări care nu au putut adopta un astfel de standard au fost țările care nu aveau industrie.

Folosirea la o scară tot mai largă a aurului în monede și necesitatea unei cantități tot mai mari pentru crearea de noi monezi a dus la o altă problemă.

Băncile centrale au trebuit să ofere o alternativă la monedele confecționate din aur. Soluția propusă și oferită a fost cea a bancnotelor naționale și monedelor de tip jeton.

Acest lucru a fost posibil abia după ce s-a centralizat rezerva națională de aur. Această centralizare a dus ulterior la o confiscare a cantităților de aur deținute de populație. Dar deja mă îndepărtez de subiect, așa că ar trebui să revin la articol.

În locul standardului de aur a fost creat un nou standard, respectiv unul bazat pe convertabilitatea noilor bani în monede standard-aur exclusiv pentru achiziții externe sau în lingouri de aur.

Noul sistem introdus avea două părți, respectiv Standardul de lingouri de aur și a doua parte Etalonul de schimb de aur.

În esență acest nou standard era ceva total diferit. Însă sper să elaborez aceste aspecte în alte articole viitoare. Pe data viitoare.